Și insensibilii plâng – Guest Post – Emil Călinescu

 

Prin anii 90, pe la începuturile capitalismului mioritic, fusese adusă o telenovelă care a smuls lacrimile a mii ori chiar milioane de români: Și bogații plâng. A fost una dintre primele telenovele sud-americane aduse la noi. Mult înaintea Esmeraldei, a Îngerului Sălbatic ori a celebrei Salomeea (nici măcar nu știu s-o scriu). Nu, nu am văzut niciuna dintre aceste capodopere ale cinematografiei sud-americane. Nici măcar CLONA nu am văzut, probabil presimțind ce se va întâmpla la Craiova cu echipa de fotbal…

                    Nu am văzut, de fapt, telenovele la viața mea, din lipsa de răbdare și de timp, dar le știu versiunile lor muzicale. Cam orice telenovelă de succes se transformă într-o melodie omonimă ori chiar într-un album.
                    Acum, nu știu dacă v-am povestit vreodată de ce sunt eu atât de insensibil. Ori de ce par astfel. Poate vi se pare că am fost dintotdeauna astfel.

                    Lucru parțial fals. Sau, din alt unghi privit, un lucru doar parțial adevărat.

                    Când eram mic, în special prin școală, să zicem generală, plângeam. Unii zic prea des pentru un copil de sex masculin. Și acei unii au avut grijă să-mi spună și mie asta. Să-mi repete asta.
                    Și deși (multe) altele nu s-au prins de mine, chestia asta este printre puținele reținute și aplicate. Au fost momente, nu puține, în care-mi doream să plâng, în care mi-am propus să plâng, și n-am reușit. Un lacăt exterior, o poartă imensă, un zăvor invizibil mă împiedicau să plâng. Eram convins că mă voi simți mai bine dacă voi plânge, dar efectiv nu puteam.
                    Și vorbim, totuși, de înmormântări. Da, am fost la înmormântări unde chiar dacă nu eram deloc vesel, departe de mine astfel de stări, eram abătut, trist, supărat, dar nu puteam nicicum să plâng. Plângeau aproape toți din jur, mai puțin eu. Și deși de nunți mai poți scăpa, la multe chiulind, de înmormântări nu scapi. Când e să moară cineva chiar TREBUIE să te duci. Diferența este că acolo nu mimează nimeni fericirea.
                      Acum, perioada aia în care am crescut și m-am dezvoltat mi-a influențat felul de a fi în mod decisiv. Cumva sunt setat să fiu greu impresionabil.

Unii ar zice traume din copilărie…

                 Totuși, trecând peste traume, este vorba și de un fel de-al meu de a fi: nu am văzut niciodată DRAGOSTEA ca fiind un motiv bun de plâns. Despărțirea nu este ori nu ar trebui să fie motiv de lacrimi.
                    Drept urmare, nu am empatizat și nu voi empatiza niciodată cu cineva care își plânge fosta jumătate, indiferent de sexul acestuia. Nu, nu voi spune că femeile-s proaste și plâng mai mult ori că bărbații-s niște dobitoci dacă plâng o fufă. Voi spune doar că ăsta nu e motiv de plâns, că-s alte lucruri mult mai grave.

Lucruri pentru care merită cu adevărat să-ți păstrezi lacrimile.

                    Având în vedere toate acestea, foarte mulți prieteni care mă știu cât de cât bine au impresia că mie nu-mi vor plăcea filmele, cărțile ori spectacolele de teatru siropoase. Pleacă de la premisa că ASTA NU E PENTRU TINE. Atunci când vorbim de chestii tip Romeo și Julieta da, NU sunt de mine. Deseori am râs la Romeo și Julieta și îmi vine să râd de fiecare dată când mă gândesc la motivul morții lor. Sunt conștient că e greșit să râd, sunt conștient că aia NU e o societate în care mi-aș dori să trăiesc (mai ales că într-o astfel de societate eu deja aș fi fost ÎNSURAT: PIEI, SATANA!!!), dar, cu toate acestea, nu pot empatiza nicicum cu personajele. Indiferent de cât de modernă ar fi montarea.

                    Sunt, însă, lucruri care m-au impresionat. Și pentru că v-am vorbit de cele 3, de triunghiul film – teatru – carte, vă voi spune câte o reprezentantă a fiecărui domeniu. Ce m-a impresionat, cum și de ce.

                                                                        Un film care m-a impresionat – AMOUR

Eram la început cu vizionările de film. A fost una dintre primele vizionări. Prima a distribuitorului acestui film. Și m-a impresionat. M-a dat pe spate. M-a emoționat.

                    Este o poveste aparent banală, neinteresantă, a doi bătrâni. Unul dintre ei se îmbolnăvește, celălalt urmând a avea grijă de el. Amândoi se degradează, amândoi se luptă. O luptă tristă, fără învingători, numai cu învinși. Un film care te lovește mai ales dacă ai cunoscut cazuri. Dacă ai văzut oameni dragi în această situație.
                    Nu vă zic mai multe, vă mai spun doar că TREBUIE să vedeți acest film, dacă n-ați făcut-o încă. MERITĂ! N-o să vă PLACĂ, a plăcea e un verb pozitiv, însă cu siguranță o să vă impresioneze.
                    Am scris în articol, aici doar rezum: este punerea în scenă a cărții omonime. Oricât de mult m-ar fi impresionat cartea, un spectacol de teatru, care se desfășoară ÎN FAȚA MEA, este de zece ori mai intens. Sunt o persoană vizuală, drept urmare spectacolele și filmele mă impresionează mai ușor decât cărțile.
                    La fel ca-n cazul filmului de mai sus, nici aici nu vorbim despre A PLĂCEA. Mi-au dat lacrimile, mi s-a părut genial pus în scenă, dar NU POT folosi verbul A PLĂCEA. Cum ar putea vreodată să-mi placă să văd ultimele clipe din viața unui copil bolnav de cancer?
                    Ultimul aspect, extrem de important: teatrul înseamnă și o contagiune de grup. Uneori mă impresionează reacțiile unui grup mare de oameni. Nu am reușit să plâng nici aici, dar nu eram departe. Noroc că locurile mele au fost la lojă, un pic izolat de restul spectatorilor. Dacă aș fi fost în mijlocul lor, cel mai probabil aș fi plâns. Nu-mi dau seama cât de bine ar fi fost.

V-am zis deja că-s o persoană vizuală. Drept urmare, o carte mă impresionează mai puțin decât un film ori un spectacol de teatru. D-aia POT să citesc eu cărți extrem de sângeroase: pur și simplu creierul meu REFUZĂ să proceseze imaginile. Eu NU VĂD chiar tot ce scrie în acea carte. Înțeleg că un om a murit, dar deseori REFUZ să vizualizez modalitatea prin care el a fost ucis.

E mai bine pentru somnul meu, credeți-mă!

                    Camera morții este o carte despre un condamnat la moarte, care primește o vizită surpriză: nepotul său. Acesta din urmă este avocat și vrea să-și salveze bunicul de la moarte. Deși bunicul este un criminal, este vinovat, suferi împreună cu el și cu nepotul său, suferi nu pentru că e vorba de o nedreptate în sine, ci pentru că suferă cine nu trebuie. M-am pus constant în pielea tuturor celorlalți: cum o fi să lucrezi acolo, ca paznic/gardian, să fii călău ori să fii avocatul apărării? Credeți-mă, nu prea am putut dormi după această lectură.

Nu am spus că acestea sunt SINGURELE. Mai sunt (multe) altele. Ideea e că Alin, gazda mea de astăzi, m-a provocat în așa fel încât să-l impresionez. Nu știu dacă am reușit, dar eu m-am străduit. În cazul în care vă întrebați cine vorbește, Emil Călinescu sunt și dețin 11 bloguri.

Mă rog, și dacă NU vă întrebați, tot Emil Călinescu sunt.

Pe lângă blogurile care deja au trimiteri mai sus, mai am și un blog minunat, și un blog de mâncare, și unul de politică, și unul de fotbal și chiar și unul blond. Nu le-am zis pe toate, dar pe restul le descoperiți singuri.

 

 

 

 

Și pentru că tot v-am zis de mâncare, trebuie să vă spun că… și insensibilii plâng… atunci când mănâncă iute. J

5 thoughts on “Și insensibilii plâng – Guest Post – Emil Călinescu

  1. Știi ce sunt curioasă, Emil, dacă ai fost vreodată îndrăgostit până peste cap, dacă ai iubit și ai fost iubit, dacă ai trăit o iubire deplină și reciprocă. Când trăiești așa ceva și te desparți de acel om, nu prea ai cum să nu plângi sau să nu suferi.
    Însă ai dreptate, sunt lucruri mai importante și mult mai grave de plâns… iubirea n-ar trebui să fie printre ele, însă este. Mulți artiști au realizat din dezamăgire, durere și degradare opere de artă.

    1. Nu. Se pare ca n-am trait ceva ATAT de trist incat sa plang. Ma bucur, insa, ca nici n-am facut pe altcineva sa planga.

      Sunt, insa, de acord cu ultima parte. Tocmai d-aia spun ca cei care-s in depresie ar trebui sa „profite” de asta 🙂

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: