Cum iubesc eu? – Guest Post – Lelia Madalina

Cum iubesc eu? – Guest Post – Lelia Madalina

 

O întrebare la fel de grea precum întrebarea „Cine sunt eu?”, „Cum iubesc eu? Iubirea, de-a lungul timpului, a fost cântată, a fost plânsă, a fost dorită și invocată în visele și gândurile a milioane de oameni.

Ne naștem cu dorința de a fi iubiți și de a iubi, chiar dacă uneori nu dorim să recunoaștem acest lucru.

 

Este o stare de foame ce nu va înceta decât atunci când vom găsi fructul interzis. Este o poftă, ca pofta de dulce în zilele de post, ce te cuprinde, ce te învăluie precum șarpele Edenului și-ți transformă nopțile în zile și zilele în deșert. Iubirea este oaza Saharei creată de Fata Morgana. O iluzie ce cu greu reușim să o atingem, să o cunoaștem cu adevărat.

Ar fi multe de spus despre cea mai venerată zeiță a iubirii ce se transformă în promiscuitate, în patimă, în verbul „a dori”. Și totuși… Cum iubesc eu? sau Oare am iubit vreodată? Ca ființă umană, nu am dezmințit teoria, fiind mereu în căutarea iubirii absolute. Am ridicat iubirea pe un piedestal pentru a-i privi puterea, pentru a-i simți atracția.

Iubirea încă este o enigmă pentru mine

Ca un drog am vrut să-mi intre în sânge, să mă umple de senzații ciudate, corpul meu, în mâinile ei să devină o plastilină. Dar nu, eu nu am cunoscut Iubirea! Am tot privit în umbrele trecutului, am pășit în adâncurile sufletului și nu am știut să răspund la intrebarea „Cum iubesc eu?” Am deschis uși ce nici eu nu știam că există… Dar dincolo de acestea, nu am găsit nimic. Doar praful iluziilor, așternut peste paturile plăcerilor. Doar pânze de păianjen ce atârnă în înaltul candelabrelor. Doar aer stătut pentru că ferestrele nu au mai fost construite niciodată.

Un pustiu al cărui ecou sunt decât bătăile inimii: bum-bump, bum-bump. M-am așezat pe scările lungului coridor, sprijinită cu mâna pe o arteră și am privit. Am privit imensul gol ce mi-l imaginam, în adolescență, plin, strălucitor, radiant. Nimic din acele imaginații nu se regăsește aici.

Gândurile, lăsate în voia lor, s-au transformt în stoluri ce se rotesc deasupra mea…

– Liniște! le poruncesc, deodată.
Au încremenit și încremenită sunt și eu, în așteptare!
Pași ușori se aud, de undeva de departe…
– Dar cine poate fi? mă întreb retoric.
În interiorul meu pot pătrunde doar eu…
Înveșmântată în rochie ușoară de satin răcoros, se apropie o umbră, o umbră ce se alungește ca mai apoi să se micșoreze când distanța dintre noi dispare.
– Ce ești tu? o întreb, privind-o.

– Ce sunt eu? îmi răspunde ea, retoric.
– Sunt ceea ce ai creat! Sunt Creația ta și aflând că ești aici, am venit să mă închin.
– Nu mă recunoști? și în timp ce întrebarea ei este aruncată în înaltul corzilor paladine, Ea face o piruetă, pentru a se înfățișa în toată splendoarea…
Privesc nedumerită! De undeva, ceva, îmi spune că sigur am mai întâlnit-o… dar unde? dar cum?
– Sunt Pasiunea, sunt Promiscuitatea, sunt Plăcerea, sunt Vanitatea, sunt Orgasmul divin în mrejele căruia te-ai lăsat de atâtea și atâtea ori…

Nu-ți mai amintești?

– Nu-ți mai amintești tangourile corpului tău?
– Nu-ți mai amintești gemetele și spasmele corpului?
– Oare atâta timp să fi trecut de atunci?
Întrebările ei pătrund în mine ca niște pumnale. Sunetul tangoului îmi revine în urechi. Îl aud din ce în ce mai bine, din ce în ce mai aproape.

Globulele încep să tremure, să se înfioare de plăcere la auzul lui.
Privesc inima cum își accentuează bătăile, iar sângele este pompat cu putere și fără oprire.
– Am înțeles cine ești! îi răspund eu, adâncindu-mi ochii în ochii ei strălucitori.
– Ești pofta mea carnală, ești dorința mea de a iubi și de a fi iubită, de a fi venerată și de a mă lăsa purtată în mrejele plăcerilor.

– Da, tu ești orgasmul meu divin, apogeul pe care-mi place să-l ating de fiecare dată!
– Ești parte din mine și ești Iubirea de mine, Narcisul cu care m-am născut.
– Oglinzile în care-mi place să mă admir în momentele intense, în momentele în care mă pierd și mă regăsesc în tine, în mine!
– Tu ești Iubirea mea, așa cum o simt eu! Iubirea pentru mine, pentru trăirile și senzațiile mele… de aceea tu nu ai avut și nu vei avea niciodată un rival pământean!

– Ești mai presus de ei, de oameni, ești Zeița păcatului, Lilith-ul întunericului și al abisurilor dorințelor mele.

 

Și-n timp ce-i descriam voluptatea, Ea se contura din în ce în ce mai puternic, se materializa, prinzând formă, aducând lumina acolo unde până atunci doar întunericul stăpânise, ridicând praful de pe paturile amorurilor și construind ferestre spre un alt viitor!

 

Cum iubesc eu?

* Articol scris de Lelia Mădălina care a răspuns afirmativ provocării mele de a scrise ceva despre iubire și dragoste. Îi mulțumesc și pentru voi toți aș vrea să știți că o găsiți pe facebook cu același nume dar si la adresa https://laportileatlantidei.com/

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: