Cimitir – Radu Catalin Melinte – Poezie

















Cimitir – Radu Catalin Melinte

Lumina dimineții mi-a mai albit din vise
Când umbrele de ceară se scurg sub gene-nchise,
Ridică-te și umblă, ia-ți lumea în spinare.
Te sprijină-n ideea de viață trecătoare.

Te uită cum se-agață, de nori, un pui de soare
Și fug sfios tenebre în zborul de cicoare,
Se cațără pe stalpul unei zidiri bătrâne,
O ederă stufoasă cu brațe de cadâne.

E rece piatra morții, zăpadă dăltuită.
Trage prin pori caldura, cu negru scrijelită
Ce-a fost odată umblet , speranță și-amagire.
Acum… doar oase albe…  doar pentru amintire.

De-atatea ori eu pasul l-am risipit pe dale 
Și de pe orice cruce ce-am întâlnit în cale,
Am măsurat o viață și un destin al sorții
Si când șopteam un nume credeam că îl smulg morții…

Îi știu pe dinafară, mi-s dragi, ei nu mă ceartă.
Nu lingușesc nimicul, nu-s rușinați că poartă
Pe goliciunea firii o zdreanță deșirată
Îi port adânc în mine , prin viață înc-odată! 



       

1 Comment

  1. aer stătut, de cameră mortuară a poeziei suprasaturat de termeni demni de o exprimare psd-istă inserați într-un text, nicicum poezie decât în mintea sufocată de nula adaptare la nou, covârșit de fapt de schizofrenia unui stil abătut către trecut, într-o imitație ieftină a marilor condeie, care la vremea lor înnoiua nu copiau.

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: