Când dorul tine mă ia, pot doar să mă ascund undeva departe în lumea mea, acolo de unde nimeni nu mă vede.

          De mii de ori se întâmplă ca ceva să-mi aducă aminte de tine, prin orice lucru mărunt din lumea asta te văd și parcă totul se leagă de tine, zici că e căa un făcut ca totul să mă trimită mereu acolo de unde nu vreau să mă mai întorc.

Oare de ce se întâmplă așa?


          De ce când simt că ceva se năruie gândul mă duce la tine întotdeauna și de ce trebuie ca toate acestea să le discut prin mine, într-o conversație nebunească de parcă aș vorbi cu tine, să asimilez cele întâmplate din perspectiva de cum ai face și tu, de parcă am purta o discuție de cum aș putea rezolva fiecare situație în parte, când nu știu ce alegere să fac.

          Și cum se întâmplă de fiecare dată, mă întreb atâtea și atâtea, de parcă ceva încă mă unește cu tine, deși suntem atât de parte unul de altul. De ce când simt că zâmbesc asta se datorează că mă gândesc la tine și la zâmbetul tău atât de frumos ce mi-a fermecat sufletul de atâta amar de vreme? De ce? Va rămâne mereu acest „de ce? ” în mintea și inima mea oricând și oriunde am să fiu?

          Când dorul de tine mă ia doar mă fac mic de tot și mă introduc prin gaura cheii ușii din lumea mea, fără ca nimic și nimeni să nu vadă când am dispărut și cât de repede. Este singurul mod prin care mă pot deprinde de tot, chiar și acum după atâta timp. Este singura metodă prin care pot să fiu eu cu mine doar.

Când dorul de tine mă ia, mă fac pierdut acolo unde nu mă găsește nimeni.

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: